LACRIMI PENTRU TATA

Au trecut 3 ani de cand a murit tata. Văd şi aud prima bucată de pământ care se sparge la atingerea sicriului... prima lopata... a doua. Pământul îmi fugea de sub picioare. Era un fel de refuz de a îmi trăi drama existenţială, refuzam să vad cum tatăl meu devine una cu pamantul, dar prea tarziu... mintea mea a înregistrat totul. Imaginea aceea luciferică mi-a revenit în gand zi şi noapte. Nu mă lăsa să dorm. Dar a doua zi constatat cu uimire că lumea a uitat deja ce s-a întâmplat, că şi-a reluat cursul obişnuit. Mi-am dat seama că de fapt tot ceea ce s-a întamplat conta numai pentru mine şi pentru nimeni altcineva. Eu eram cea afectată care refuza faptele, doar eu simţeam trăiri apocaliptice care imi încercau neîncetat sufletul. Am constatat ca de fapt ceea ce mi s-a întamplat nu a afectat în nici un fel derularea normală, firească a activităţii întregului cosmos. Pentru acesta, moartea era doar ceva ce trebuia să se întâmple, pentru mine era în schimb tragedia care mi-a schimbat radical viaţa. Ploi de lacrimi nu mi-au putut stinge dorul de tata. Mii de remuşcări, învinovăţiri, acuzaţii mă bântuiau în fiecare noapte. Tata a plecat chiar in momentul cand am invatat sa-l inteleg, sa-l iert, sa-l accept asa cum era. Acum stiu, am doi îngeri: îngerul păzitor dat la naştere de Dumnezeu şi tata.